Povestea unui om fara casa.

Perspectiva 1
Este cald afara, spre fericirea mea. Pentru prima data intr-o saptamana, degetele de la picioare nu-mi mai sunt reci. Imi aduc aminte ca acum ceva vreme, nu suportam deloc razele soarelui. Fiecare coltisor de umbra, oferit de natura, reprezenta o gura de aer. Acum insa, vremurile s-au schimbat. Desi nu sunt credincios, ma rog in fiecare seara, inainte de culcare, la o vreme stabila, calduroasa, fara ploaie, fara ninsoare. Azi este marti. Dupa pozitia soarelui, este in jur de 07:30. E bine, azi am reusit sa dorm mai mult. Lumea incepe sa circule pe strada. Hmm, poate reusesc sa fac rost de o felie de paine, sa mananc. Ieri nu am reusit sa mananc nimic, dar nu este o problema, am supravietuit. Azi conteaza pentru moment, azi si atat. Vreau sa fiu prezentabil, asa ca ma ridic de pe asfaltul incalzit de soare si imi scutur hainele de praful ce s-a asternut asupra mea pe durata serii. Ma uit la mine si observ ca hanoracul incepe sa se rupa. Acelasi hanorac rosu, de trei luni de zile. Nu mai tine, nu mai are multa viata in el, dar nu sunt suparat. Mi-a tinut de cald trei luni de zile. Pe langa Lisa, mi-a fost cel mai bun prieten in perioada asta. Pantalonii sunt noi, ii am de doar 2 saptamani, arata aproape impecabil. Ii scutur putin si gata, arata ca si noi! Imi dau jos fesul din cap. Galbenul si negrul, culorile lui, sunt sterse aproape total. Arata ca dracu, dar ca si hanoracul, isi face treaba, sunt multumit de el. Pentru mine nu conteaza aspectul. Conteaza sa-si faca treaba, sa-mi tina de cald. Cu carpa pe care am gasit-o acum 2 zile, imi sterg putin adidasii, sa se mai ia noroiul de pe ei, dar nu tot, putin, cat sa arate decent. Nu vreau ca gaurile din adidasi sa iasa iar la suprafata. S-asa, abia de imi ofera putina caldura.
In baltoaca ce zace in fata mea, facuta de ploaia de acum 2 zile, incerc sa imi caut reflexia, dar este prea murdara, nu reusesc sa o gasesc. In sfarsit, apare si Lisa, un labrador cu blana alba, in ciuda tuturor chinurilor pe care le-a avut. Ochii mari si bulbucati arata cat de trista este, dar mereu vine dand din coada la mine. Este slaba, necajita, nu are nimeni grija de ea. Incerc eu, dar abia am grija de mine. De fiecare data cand fac rost de mancare, o impart cu ea. Este tanara, aproape trei ani, dar se misca greu, ca si un caine batran. Se pune langa mine iar eu o iau in brate si ii arat iubirea de care are nevoie. Se mai destinde oleaca, iar asta ma face fericit. Acum ca Lisa este aici, e timpul sa imi incep ziua. Cartonul pe care il am de cand am ajuns in strada, reprezinta singurul contact pe care il am cu omenirea. Nu este special, chiar deloc. Este o simpla bucata de carton pe care scrie " Am ajuns aici, jos. Acum am nevoie de putin ajutor, sa ma ridic " . Lumea trece pe langa mine, dar putini imi acorda atentie. Trec deja doua ore, iar din sutele de persoane care trec pe langa mine, doar trei s-au uitat sa vada ce scrie pe carton, dar atat, nu mi-au dat nimic, nici macar 50 de bani. Este trist ce se intampla, iar asta ma intristeaza si pe mine. Las capul in jos, intr-o tentativa de a ma descarca prin plans, dar Lisa nu ma lasa, ma linge. Mi se pune iar zambetul pe fata si ii spun, chiar daca nu intelege. " Noroc cu tine, draga mea, ce ma ajuti sa ridic capul sus " . Stomacul urla de durere, de foame. Vreau macar o felie de paine, sa o impart cu Lisa. Sa stiu sigur ca pot sa traiesc inca o zi. Mai trec doua ore, dar tot nu se intampla nimic. Nu ma intristez, sunt doar dezamagit, asa ca renunt si pun cartonul jos, langa mine. Pentru a ucide timpul ramas pana la venirea serii, incep sa-i aranjez blana superba a Lisei. Mereu ii place cand fac asta. Scoate limba afara si sta calma.
-Buna ziua! Frumos caine aveti.
Ridic capul sus si vad o femeie. Ochii ei sunt albastrii, de un mister foarte patrunzator.
Buna ziua! Multumesc frumos. Teoretic nu este al meu, l-am gasit pe strada. Mai bine zis, ea m-a gasit pe mine.
- Aveti nevoie de putin ajutor? Pareti foarte infometati, amandoi.
Raman uimit. In sfarsit, in doua zile, cineva s-a oferit sa ne dea ceva de mancare.
- D...Da, daca ne puteti oferi ceva de mancare, ar fi minunat.
Femeia, a carui nume nu il stiu, imi ofera o mana de ajutor sa ma ridic de jos.
-Haideti cu mine! Stiu un local unde este permis si accesul animalelor.

Perspectiva 2
In timp ce mergem, atat el, cat si cainele, par foarte fericiti. Nu inteleg de ce. Pana la urma, nu am facut mare lucru. M-am oferit sa le dau ceva de mancare. Omul al carui nume nu il stiu, se uita la mine si vad pe fata lui multumirea pe care vrea sa mi-o ofere, dar nu are cum, asa ca zambesc, incercand sa-i dau de inteles ca nu trebuie sa-mi multumeasca. Este doar o masa, ceva obisnuit.  Dupa inca cinci minute de mers, ajungem. Respectul de care dau dovada, atat el cat si cainele ma face sa fiu fericita. Ne punem la masa. Cainele sta jos, foarte cuminte, de parca ar astepta ca stapanul sa-i dicteze exact ce sa faca. In sfarsit, vine chelnerul si ne intreaba ce vrem de mancare. Mie nu imi este foame, asa ca ii cer doar o apa cu lamaie. Desi se vede foamea de pe fata lui, nu cere nimic. Nu are curaj, ii este rusine, frica, sa nu spuna ceva gresit. Il intreb :
-Ce doriti sa mancati ? 

- Nu conteaza, mancare sa fie. Nu suntem pretentiosi.

- Ce spuneti de supa, dupa care cartofi cu miel, la cuptor ? Suna bine ? 

- Desigur, desigur. Nici ca se putea mai bine. Va multumesc. 

-Nu trebuie sa imi multumesti. Bucura-te de mancarea pe care o primesti. Este de ajuns pentru mine.

-Chelner, ai inteles comanda ? 

-Da doamna, in zece minute le aduc.

Este clar ca nu mai are rabdare si vrea sa manance neaparat ceva, dar incearca sa se controleze, atat cat poate. Ma priveste ca si salvatoarea lui, iar gesturile il dau de gol ca nu vrea sa ma dezamageasca in nici un fel. Vreau sa il ajut mai mult de atat, dar nu am puterea. Hmm, poate gatesc in seara asta si maine ii aduc si lui. Macar atat sa mai fac si eu. Pare o persoana prea buna, pare ca merita. Nu imi place cand este liniste la masa, asa ca, intrigata de misterul ce il ascunde, indraznesc si il intreb:
- Cum ati reusit sa ajungeti in strada, daca nu este cu suparare ?
- Nu este. Va spun cu placere.

Perspectiva 1

 Foarte draguta femeie. " Vezi Lisa, vezi ? Azi o sa mancam ! ", mi-am spus eu in gand. Imi este greu sa fac o conversatie cu ea, desi vreau. Imi este frica sa nu spun ceva gresit si sa plece de la masa. Nu as vrea asta.
Cum ati reusit sa ajungeti in strada, daca nu este cu suparare ? Spuse ea.

-Nu este. Va spun cu placere.

Foarte draugta femeie. Pe langa faptul ca imi da de mancare, atat mie cat si lui Lisa, vrea sa afle si povestea vietii mele. 

- Am ajuns in strada acum un an de zile. Inainte de asta, aveam o familie superba. Nu aveam copii, dar urma sa facem. Sotia mea, o femeie foarte frumoasa, ca si dumneavoastra de fel. Munceam la un abator, eram inspector. Un loc de munca decent, cu un salariu frumusel. Aveam o viata buna. O sotie frumoasa si desteapta, un loc de munca decent, parintii sanatosi. Totul era aproape perfect. Schimbarea s-a petrecut intr-o zi de duminica, 24 iulie. In drumul de intoarcere catre casa, masina parintilor mei a fost lovita de catre un tir. Acestia au murit instant, la fel si soferul tirului... La aflarea vestii, am innebunit total. Am plecat de la munca si m-am dus direct spre casa. Tot drumul, de 6 ore, am plans si am blestemat intruna. Tot ce voiam era sa ajung acasa si sa aflu ca totul a fost o farsa proasta, o minciuna. Nu a fost asa. Era purul adevar. Nu am reusit sa imi controlez emotiile, asa ca m-am dus intr-un bar si am baut pana cand am ramas fara bani. Condus de nervi si de depresia ce s-a infiripat in sufletul meu, m-am dus acasa si am inceput sa tip, sa urlu si sa fac ca toti dracii. Dadeam vina pe sotie, ca din cauza ei s-a intamplat chestia asta. Ea, la fel de ruinata ca si mine de tragedia ce s-a intamplat, a inceput sa planga si m-a dat afara din casa. Desi voiam sa ma descarc, lovind ceva, nu am lovit-o pe ea, nu as putea sa fac asta niciodata, o iubesc prea mult, pana si in ziua de azi. Am iesit afara si am plecat. Am mers pana am ajuns in orasul asta, fara bani, fara haine de schimb, fara nimic. Ziua urmatoare, sotia m-a sunat intruna. Rusinat de ceea ce facusem si macinat de depresia imensa ce si-a pus amprenta asupra mea, nu i-am raspuns.  Imi dadea mesaje intruna, sa ii raspund, ca are nevoie de mine, dar nu am reusit, eram prea ruinat. Bateria la telefon mi s-a terminat dupa doua zile, iar in momentul respectiv nu am reusit sa mai gandesc si l-am aruncat. Am aflat dupa doua saptamani ca sotia mea s-a ocupat de tot ce trebuia, chiar daca era la fel de indurerata ca si mine.Ea s-a descurcat cu situatia, ca si un om matur. Chiar a incercat sa ma ajute si pe mine. M-ar ajuta si acum, cu siguranta, daca ar afla unde sunt, dar nu vreau sa afle, chiar daca o iubesc enorm. Nu vreau sa o dezamagesc inca o data. Nu vreau sa sufere inca o data din cauza mea. Ar fi prea mult pentru mine. Prea mult pentru ea...

Acum am reusit sa trec peste tragedia parintilor, dar am ajuns aici. Am reactionat prost, iar o greseala mi-a ruinat viata. M-as intoarce la ingerul meu pazitor, dar inca odata, nu vreau sa sufere iar, nu vreau sa o dezamagesc. Rusinea este prea mare. Stiu ca sunt prost, foarte prost ca nu ma intorc la ea, dar nu pot... Raman aici pana cand ma ajuta cineva sa ma ridic de jos, dupa o sa ma duc cu drag.

Perspectiva 2 

Sunt uimita de ceea ce aud si incep sa plang. O persoana atat de buna, de iubitoare, a ajuns in strada din cauza unei tragedii. De ce nu il ajuta nimeni ? De ce nu se uita nimeni la el ? Pana si lumea din restaurant il priveste ca un drogat, ca un ucigas, o povara a societatii. Acum un an de zile, a fost si el la fel ca noi. De ce nu reusesc oamenii sa inteleaga ca nu este asa ? Nu toata lumea care ajunge pe strada, este sau a fost un drogat. Nu toata lumea este sau a omorat pe cineva. Oamenii sunt prea inchisi la minte.Este clar ca acest om incearca sa faca ceva, dar nimeni nu il ajuta. Cum sa munceasca daca nu il angajeaza nimeni ?  De ce trebuie sa il judece dupa modul in care arata? Logic ca nu o sa aibe haine noi, o casa, daca nu primeste putin ajutor. Logic ! Ah! Cu siguranta ca maine gatesc si ii aduc ceva de mancare, cu siguranta ! Imi sterg lacrimile de la ochi si ii spun : 

-Imi pare rau sa aud asta, chiar imi pare rau. Maine sa stii ca o sa vin sa-ti aduc ceva de mancare si nu vreau sa aud nimic in privinta asta. Nu vreau sa-mi multumesti. Vreau doar sa te bucuri de mancarea pe care ti-o dau. Eu iti multumesc ca ai impartasit aceste sentimente cu mine si din nou, imi pare rau.

El raspunde, cu zambetul pe fata si cu ochii inlacrimati.

- Este ok. Chiar daca nu vreti sa va multumesc, eu va multumesc. Atat din partea mea, cat si a lui Lisa. Ceea ce faceti dumneavoastra este mai mult decat au facut altii intr-o saptamana. Sunteti o persoana buna si sper sa aveti parte numai de lucruri bune si frumoase.
Tot peisajul pe care il vad este trist. Nu vreau sa concep ca aceasta persoana o sa doarma pe strada si la noapte. " Te-as lua cu mine, dar stau la camin, cu inca trei persoane. Chiar te-as lua, dar nu am cum " , imi tot repet in gand. Chiar daca nu sunt credincioasa, o sa ma rog sa-ti fie bine. O sa ma rog sa rezisti pana cand in sfarsit o sa ai puterea sa te ridici de jos si sa te intorci la viata ta.  

 " Sfarsit de poveste " .
Morala: Se subintelege din textul de mai sus.

Reflexia din oglinda.

Oglinda ma face sa realizez ca odata ce ti-ai pus o masca pe fata, singura metoda pentru a o da jos este ca ea sa crape si sa se sparga in fulgi compusi din ganduri ce nu mai fac parte din tine.
 Printr-o simpla privire in oglinda, observ masca groteasca ce o port de aproape un an de zile. Deodata simt cum se lasa racoare in camera. Raceala cu care privesc spre oglinda, a condus la un proces de inghetare a acesteia.  Colturile invechite si zgariate incep sa se albeasca, formand mici ramuri de gheata ce isi cauta drumul catre centrul oglinzii, fix in locul unde se vede reflexia ochilor mei. Au trecut 3 minute, iar acum oglinda aproape ca a inghetat complet. Singurul lucru pe care reusesc sa il mai vad in ea, imi sunt ochii, care. in momentul actual, sunt mai reci decat au fost vreodata, reusind sa imi provoace un fior pe sira spinarii pana si mie, cel care priveste.  Portalul, reprezentat de oglinda la care ma uit nu mai este functionabil. Gheata s-a ingrosat prea tare, iar ochii-mi sunt prea reci pentru a privi in raceala lor, reflectata in oglinda. In vremurile bune, un simplu contact cu propria privire ar fi fost suficient pentru a ma teleporta in realitatea interioara, dar acum nu este posibil, este ger aici, gheata peste tot, desi este vara.
Cu cat privesc mai mult, cu atat se face mai frig in camera, iar oglinda incepe sa crape.  Ai spune ca atunci cand se sparge o oglinda, se formeaza cioburile, dar in cazul asta este diferit. Fiecare parte din oglinda ce nu mai rezista sa fie un intreg, se desprinde, alunecand agale spre podea, ca un fulg de nea. Oglinda incepe sa se crape din ce in ce mai tare. Bucati din ea cad din ce in ce mai des, formand un dans frumos, compus din cei mai maiestuosi fulgi de nea pe care i-am vazut vreodata. Dansul se termina, spre dezamagirea mea, iar in urma lui au ramas doar 2 cioburi pe perete, in care reusesc sa vad doar reflexia propriilor ochi. Realizez ca portalul cu realitatea mea interioara s-a stins de tot, iar asta ma face sa trag aer adanc in piept. Inca nu stiu daca este un gest condus de libertate, sau de tristete. Nu imi bat capul sa aflu, oricum nu mai am ce sa fac in camera asta. Tot ce a fost odata aici s-a dus, nu mai are rost sa imi pierd timpul de pomana, asa ca ma indrept catre o alta camera.  In timp ce imi transfer corpul dintr-o camera in alta, ceva imi atrage atentia. Ma opresc si imi fixez privirea catre o noua oglinda, ce zace pe peretele din sufragerie. Ochii mi se limpezesc deodata, iar gheata si frigul din interiorul lor dispar brusc. Deja stau de 15 minute in fata oglinzii si ma holbez nedumerit, fara sa inteleg cum am reusit. Masca care mi-a limitat mimica, respiratia, gandirea pe o perioada de un an, a disparut. S-a topit odata cu oglinda din cealalta camera iar acum, pentru prima oara intr-un an, zambesc. Zambesc cu adevarat si nu vreau sa plec din fata oglinzii. Vreau ca momentul asta sa ramana vesnic, asa ca raman aici, cat pot, pe vecie.

Copilarie.

Stateam intr-o zi in parc, pe o banca, alaturi de o fata si fumam o tigara. In repetate randuri am observat fetite de clasa a-4-a, a-5-a, hai sa zicem, maxim clasa a-7-a, imbracate cu colanti si pantalonasi d-aia, cat sa fie sigure ca se vede jumatate de fundulet, proaspat scos din pampers. Pe deasupra aveau si bluzite decoltate, ca na,  la 12 ani, cand in sfarsit iti apar sfarcurile, trebuie sa le arati, sa stie lumea ca le ai, nu ? Machiajul grotesc pe care l-au aplicat, tona de fond de ten, pudra si ce alte cacaturi se mai folosesc, m-a inchis total. De ce te-ai da cu smoala aia pe fata, cand tu nici macar n-ai atins pubertatea ? Ai cosuri? Nu fata draga, alea nu sunt cosuri, e pojar, varsat de vant. Stupefiat de ceea ce am vazut, am decis sa le intreb " DE CE ? " . La auzul intrebarii mele, s-au intors toate, deranjate chiar, si ca un card de pasarele au spus in cor " Nu o sa pui tu mana pe asa ceva ! " . Stai, ce ? M-am blocat total in momentul de rigoare. Sa pun mana pe asa ceva ? Nu stiam, sa ma bufneasca rasul, sau sa plang ? Am decis sa imi descarc furia pe un copac, chiar daca nu avea nici o vina saracul.

 Tot in ziua respectiva, pe langa fetitele ce-si ascundeau pojarul cu tona de smoala furata de la cei ce construiesc drumuri, au aparut si niste ciutani, cu varsta cuprinsa intre 5-14 ani. Toti erau gelati, cu cele 3 fire de par ridicate in sus. Imbracati cu pantaloni stramti, sa se vada forma putulicii, ca na, atrage pipitele.Un amestec de manele cu pop rasuna din telefoanele ce le purtau in mana, la vedere. Tricourile de asemenea, stramte, sa se vada crengutele si patratelele de la ciorba mancata cu o ora inainte. Cu un mers, care pana si unui tigan i s-ar parea penibil, s-au apropiat de banca mea. Unul dintre ei, seful turmei, curajosul suprem, s-a dus la fata care statea pe banca cu mine si a intrebat-o : " Hei iubita, vrei sa ai o bucatica din mine ? " . Ce ma ? Ce, stai, stai, stai, ce ? In momentul de rigoare m-a bufnit rasul, grav. Dupa 3 secunde am realizat ca este trist ce se intampla, asa ca am decis sa-l iau pe ciutan de manuta si sa-l duc la ma-sa. Am renuntat si la chestia asta, nu stiam unde sta, iar el pur si simplu nu voia sa-mi spuna. Tot ce auzeam din gura lui erau amenintari cu moartea. M-am panicat, ca na, cine stie cum mi-ar fi facut o schema de kung fu si m-ar fi dat gata, asa ca l-am lasat in pace.

Cum s-a ajuns la degradarea asta ordinara? Imi aduc aminte cu fericire ca atunci cand eram copil, nu exista asa ceva in capul meu. Sa ma dau eu cu gel ca sa atrag fete ? Pfh, ce-i aia ? Preferam de 1000 de ori mai mult sa stau in casa si sa ma uit la desene animate. Cand ieseam afara, ma imbracam cu niste haine vai de capul lor, care abea de se mai tineau impreuna. Adidasii erau luati din bazar, ieftini, la 10 lei. Ma tineau o saptamana, dupa care se rupeau. Freza mea era efectiv facuta de modul in care dormeam. Mergeam zilnic sa bat mingea si ma umpleam de praf, dar nu imi pasa, stateam asa toata ziua. Mergeam cu bicicleta si-mi faceam bube pe tot corpul. Ma mir cum de am scapat fara sa-mi sparg capul macar o data. Imi amintesc ca ne duceam la furat de cirese si caise, nu pentru ca aveam nevoie de ele, ca aveam si noi in curte. Pur si simplu era amuzant, palpitant. Eram cu orele afara, la discutii si jocuri, din care rezultau numai rasete. Ne jucam de-a v-ati ascunselea, fete, filme si baieti, adevar sau provocare si multe alte cacaturi. Vara ne faceam provizii, sticle pline cu apa si ieseam in strada, pana ne faceam fleasca, dupa care o luam de la capat. Cand voiam sa chem pe cineva afara, nu ii dadeam un telefon, sau mesaj, ca nu aveam asa ceva. Mergeam pana la el la poarta si strigam cat ma tin plamanii. Cate injuraturi mai primeam din partea parintilor. Era amuzant totusi, era frumos.Mai frumos era ca nu eram singura persoana care facea lucrurile astea. Le faceam cu totii. Multe tampenii inocente au avut loc in perioada aia, care si-au lasat o amprenta extrem de frumoasa asupra mea. As putea sa vorbesc despre asta toata ziua, dar ideea e aceeasi.

Inocenta care era inainte s-a dus, iar copilaria nu mai este ce a fost odata. Generatiile care vin din spate sunt controlate in totalitate de tehnologie, neavand puterea de a gandi singuri. Capetele le sunt umplute cu cacaturi pe care le vad pe internet sau le aud la televizor. Rar vezi un copil care sa aibe o personalitate proprie. Personalitatea este una colectiva acum, formata de toate cacaturile si prostiile pe care le asculta, le vad si le aud. Sa vezi copii care se joaca de-a v-ati ascunselea acum ? Be serious. S-ar murdarii iar asta e " iuch " . 

Pe vremea noastra(desi nu suntem batrani deloc) noi mergeam cu capul sus, cu zambetul pe fata. Acum, toata lumea are capul in jos, lipsiti de gesturi, ca si cum ar fi teleghidati.

Ciclul unui inceput-sfarsit. Jurnalul unui nebun.

Daca ar exista un buton de stergere al  mintii, probabil ca acum ar fi defect, ca mine. M-am zbatut atat de tare sa ies din intunericul asta infernal, dar n-am reusit.Nu am dormit si mancat de o saptamana. Tot acum o saptamana m-am uitat in oglinda. Am observat ca sunt tot acoperit de o smoala neagra. Tot ce se mai vede din mine sunt ochii injectati cu tristete si ura. Nu mi se mai vede nici macar gura, nasul. Nu inteleg cum respir, cum traiesc.Cineva mi-a spus azi ca odata a atins apogeul fericirii. Stau si ma gandesc ca eu nici macar n-am atins fericirea. Ce-i aia fericire ? Nu m-am simtit niciodata fericit. Cand am zambit, am zambit pentru ca, pentru o secunda, mintea s-a oprit din plans. N-am mai simtit durerea corpului, dar pentru o secunda, atat. Asta-i fericirea ? Asta inseamna sa fii fericit ? Daca da, atunci am fost, pentru o secunda... Ce bine ar fi daca as scapa de smoala asta neagra de pe corp. Defapt stai, ar fi bine ? Nici nu mai stiu, sunt acoperit de prea multa vreme. Am uitat ce persoana eram inainte. Ironic totusi, pentru ca traiesc in trecut. Sa-mi fie trecutul selectiv ? Dar cum vine asta, mintea n-ar trebui sa selecteze doar amintirile frumoase ? Eu de ce n-am nici una ? Ciudat.

Stii expresia " fluturi in stomac ? " . N-am avut niciodata sentimentul ala. Am visat odata ca mi-am scos inima afara. Era toata din piatra. Stiu ca am incremenit cand am vazut asta. Da, mi s-a parut dubios sa vad ca am inima de piatra, nu ca am scos-o din mine. In orice caz, am studiat-o cu atentie si am observat ca intr-un colt era gravat " Singur " . Inca incerc sa-mi dau seama ce-i asta.

Acum gata, trebuie sa te las, ascultatorule. Depresia ma cheama. E timpul curateniei! Cica mai am cateva pete de sanitate pe care trebuie sa mi le stearga. Am incercat sa ma opun de cateva ori acestor chemari depresive, dar uite-te la mine ce am ajuns, ma urasc pentru asta. Am incercat sa evit raul, dar l-am multiplicat de cel putin 3 ori. Nu ma mai impotrivesc. Deja ma urasc destul. Gata acum, voi inchide acest monolog interior. Poate ne revedem alta data, umbra pierduta in intuneric.

Am revenit !  In sfarsit s-a dus si ultima urma de sanitate. Ma simt superb. Rad intruna, vreau sa socializez. Stai, ce ziceai? Nu, nu, era doar o gluma, nu te enerva. Si tu ? Nu-i vorba de politica aici, calmeaza-te!
Scuza-ma draga umbra, dar dracii astia mici nu vor sa asculte, vezi si tu. Ii inteleg totusi, inca sunt mici.

Au trecut 2 saptamani de cand depresia mi-a facut curat in cap si a plecat. Astea  sunt ultimele cuvinte pe care ti le voi adresa, pentru ca nu stiu cat o sa mai rezist.De cand m-a parasit depresia au inceput sa apara tot felul de umbre care nu ma lasa in pace. Aud batai in usa si primesc scrisori de amenintare, desi nu am facut nimic. Noaptea aud soapte la ureche, dar intr-o limba straina, nu inteleg ! 

Stii cand ti-am scris ultima data ? Ti-am spus ca vor fi ultimele cuvinte. M-am inselat. Astea vor fi ultimele cuvinte. Nu am dormit si mancat de o saptamana. Tot acum o saptamana m-am uitat in oglinda. Am observat ca sunt tot acoperit de o smoala neagra. Tot ce se mai vede din mine sunt ochii injectati cu tristete si ura. Nu mi se mai vede nici macar gura, nasul. Nu inteleg cum respir, cum traiesc..Cineva mi-a spus azi ca odata a atins apogeul fericirii. Stau si ma gandesc ca eu nici macar n-am atins fericirea. Ce-i aia fericire ? Nu m-am simtit niciodata fericit...

Povestea unei picaturi de ploaie.

Pentru fiecare zi in care te-ai simtit bine, ai fost fericit si ai reusit sa privesti peste tristetea ce-ti inconjoara simturile, ai adunat cate un banut.  Acum ploua afara, dar asta nu te deranjeaza. Ploaia este elementul care, pentru o ora, sau doua, cat picaturile cad din cer, iti aranjeaza gandurile, rezolvand dezordinea din interiorul tau. Te folosesti de aceeasi metoda ca si in trecut. Iti iei scaunul cel mic si rosu, vopsit mai nou in maro, il pui in fata usii, iti iei pachtul de tigari, bricheta si te bucuri de zgomotul linistitor al impactului dintre apa si asfalt, in timp ce toata mizeria mintii tale iti paraseste corpul odata cu fumul ce iese din tigara. Inchizi ochii si combini realitatea cu fictiunea. Parti din corpul tau se transforma in picaturi de apa, care la impactul cu asfaltul, se divid in picaturi mai mici. Vantul adie usor, dar cu destula putere cat sa te faca sa cazi pe o frunza, ce-ti face caderea sa fie mai blanda. Zgomotul linistitor al ploii te face sa devii una cu natura. Iti ia tot ceea ce esti, facand intr-un mod abstract sa atingi perfectiunea, limita maxima a frumosului. 

 Deodata te simti deranjat de anumite tunete care-ti perforeaza visul, asa ca deschizi ochii si incerci sa vezi ce se intampla.  In fata curtii observi in jur de 10 monstruleti, cu o aura verde in jurul lor, inconjurati de muste, care se ascund de ploaie. Pentru fiecare picatura de apa ce le atinge corpul, rezulta cate un racnet infiorator care-ti disturba linistea.. Frumosul dans pe care-l practicai cu ploaia s-a incheiat, iar asta doar din cauza lor. Reactiile lor alergice la apa te fac sa o iei razna si ajungi in punctul in care nu mai poti rezista, asa ca incepi sa zbieri, sa tipi, cat te tin plamanii.
   Inca odata deschizi ochii, dar acum te trezesti in pat, in propria realitate a patului. Se pare ca totul a fost doar un vis, un cosmar.Totusi, de si te-ai trezit speriat, zambesti. Zambesti pentru ca nu s-a intamplat asta in realitate. Zambesti deoarece inca speri ca singurele momente frumoase nu iti vor fi spulberate de anumiti monstruleti. Stai in cur si inca zambesti, de si au trecut 3 minute. Corpul ti se inmoaie si de nicaieri se aude un "cling" . Te uiti in jos si realizezi ca sunt cei 2 banuti pe care ai reusit sa ii strangi pe o perioada de 3 luni...