Printr-o simpla privire in oglinda, observ masca groteasca ce o port de aproape un an de zile. Deodata simt cum se lasa racoare in camera. Raceala cu care privesc spre oglinda, a condus la un proces de inghetare a acesteia. Colturile invechite si zgariate incep sa se albeasca, formand mici ramuri de gheata ce isi cauta drumul catre centrul oglinzii, fix in locul unde se vede reflexia ochilor mei. Au trecut 3 minute, iar acum oglinda aproape ca a inghetat complet. Singurul lucru pe care reusesc sa il mai vad in ea, imi sunt ochii, care. in momentul actual, sunt mai reci decat au fost vreodata, reusind sa imi provoace un fior pe sira spinarii pana si mie, cel care priveste. Portalul, reprezentat de oglinda la care ma uit nu mai este functionabil. Gheata s-a ingrosat prea tare, iar ochii-mi sunt prea reci pentru a privi in raceala lor, reflectata in oglinda. In vremurile bune, un simplu contact cu propria privire ar fi fost suficient pentru a ma teleporta in realitatea interioara, dar acum nu este posibil, este ger aici, gheata peste tot, desi este vara.
Cu cat privesc mai mult, cu atat se face mai frig in camera, iar oglinda incepe sa crape. Ai spune ca atunci cand se sparge o oglinda, se formeaza cioburile, dar in cazul asta este diferit. Fiecare parte din oglinda ce nu mai rezista sa fie un intreg, se desprinde, alunecand agale spre podea, ca un fulg de nea. Oglinda incepe sa se crape din ce in ce mai tare. Bucati din ea cad din ce in ce mai des, formand un dans frumos, compus din cei mai maiestuosi fulgi de nea pe care i-am vazut vreodata. Dansul se termina, spre dezamagirea mea, iar in urma lui au ramas doar 2 cioburi pe perete, in care reusesc sa vad doar reflexia propriilor ochi. Realizez ca portalul cu realitatea mea interioara s-a stins de tot, iar asta ma face sa trag aer adanc in piept. Inca nu stiu daca este un gest condus de libertate, sau de tristete. Nu imi bat capul sa aflu, oricum nu mai am ce sa fac in camera asta. Tot ce a fost odata aici s-a dus, nu mai are rost sa imi pierd timpul de pomana, asa ca ma indrept catre o alta camera. In timp ce imi transfer corpul dintr-o camera in alta, ceva imi atrage atentia. Ma opresc si imi fixez privirea catre o noua oglinda, ce zace pe peretele din sufragerie. Ochii mi se limpezesc deodata, iar gheata si frigul din interiorul lor dispar brusc. Deja stau de 15 minute in fata oglinzii si ma holbez nedumerit, fara sa inteleg cum am reusit. Masca care mi-a limitat mimica, respiratia, gandirea pe o perioada de un an, a disparut. S-a topit odata cu oglinda din cealalta camera iar acum, pentru prima oara intr-un an, zambesc. Zambesc cu adevarat si nu vreau sa plec din fata oglinzii. Vreau ca momentul asta sa ramana vesnic, asa ca raman aici, cat pot, pe vecie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu